Orele curg încet, în semiumbra sălii de operații. Aplecați asupra unei siluete întinse pe masă, acoperită de cearceafuri, cei doi chirurgi par încremeniți și ei, în timp. Dacă te uiți însă mai de aproape, observi că de fapt, interpretează o lucrare pentru pian la patru mâini, o arie mută, pe care numai ei o aud și o înțeleg. Din când în când, o asistentă cu mișcări scurte și precise, întinde câte un nou instrument, preia un altul și îl dă mai departe. Nu se vorbește aproape deloc, nu este nevoie. În toată această nemișcare și întuneric se simte un fel de electricitate în aer, care leagă prin fire nevăzute monitoarele și tuburile și oamenii.
“Pentru mine cea mai bună muzică, în sala de operații, este liniștea”, spune neurochirurgul Claudiu Matei.
Se aude pe fundal doar bipăitul timid al monitoarelor și sfârâitul molcom al aspiratorului. Mâinile continuă să lucreze frenetic, se petrec una peste alta, se completează și se ajută. În urmă cu câteva ore, toate aceste siluete mascate, desprinse parcă dintr-un teatru al umbrelor mișunau pe holurile spitalului, schimbând două vorbe despre weekend, sorbind din cafea, verificând știrile pe telefon. Aici, în lumina lămpilor de operație, ca niște reflectoare pe o scenă, se joacă, acum, ultima șansă,
cu o tumoră minusculă. Sunt doar câțiva milimetri pătrați, zdrențuiți, care au făcut ravagii într-un căpușor blond.
“Creierul rămâne o necunoscută. Și atunci când este vorba de tumori cerebrale, nu poți să operezi în limite de siguranță oncologice, adică să tai o parte mai mare din țesutul sănătos pentru a te asigura că ai scos tot. Nu există limite de siguranță în creier, nu știi ce poți afecta, fără să îți dai măcar seama. Într-o operație nu ai timp să te gândești la altceva, decât la omul care și-a pus viața în mâinile tale. Trebuie să fii atent și concentrat sută la sută tot timpul, orice greșeală poate avea consecințe”, spune dr. Claudiu Matei.
